După moartea bunicilor mei, am învățat un secret de familie tragic

Numele meu complet este Sara Kathryn, dar nu a însemnat niciodată mult pentru mine. Sunt numit după străbunici, fețe alb-negru pe care le-am văzut în fotografii, dar ale căror povești nu le-am auzit niciodată. Dincolo de numele lor, nu știam aproape nimic despre străbunica Sarah și străbunica Katie, nici măcar de unde au venit.

Când, în copilărie, mi s-au atribuit proiecte de clasă care îmi cereau să-mi urmăresc arborele genealogic, am lovit întotdeauna poticniri. - De unde suntem? Îmi întrebasem bunicii materni.

Bunicul meu, un dentist jovial, cu o predilecție pentru glumele curioase și bolo cravate, a fost caracteristic optimist. La această întrebare, totuși, el s-a împietrit: „Suntem evrei”, a răspuns el. De fiecare dată.

„Dar bunicul”, am insistat, „Acesta nu este un loc. Unde suntem din?"

În ciuda protestelor mele, el nu mi-a dat niciodată alt răspuns. Asta era tot.

Totuși, îmi doream să aflu mai multe despre istoria familiei mele și despre ce povești au spus rădăcinile noastre. Nu am avut niciodată sensul că bunicii păstrează secrete; M-am gândit pur și simplu că nu mi-au putut spune despre istoria familiei noastre pentru că nu știau.

Odată cu moartea bunicilor mei, mă temeam că oportunitatea de a ne învăța istoria va fi pierdută pentru totdeauna - dar viața are un mod amuzant de a-și dezvălui secretele chiar atunci când ai cel mai mult nevoie de ele.

În timp ce trecea prin lucrurile lor după înmormântarea bunicii mele, unchiul meu a făcut o descoperire uimitoare: într-un dosar de documente vechi, a găsit copii ale certificatelor de naștere ale bunicilor mei, care purtau numele complete ale părinților lor - inclusiv ale bunicului meu mamă.

Știm cu toții străbunica Katie a emigrat de undeva din fosta Uniune Sovietică, dar asta a fost toate noi stiam. Vorbea limbă engleză limitată și nimeni, inclusiv bunicul meu, nu știa nici măcar numele ei de fată. Dar acolo, pe o bucată de hârtie îngălbenită care fusese băgată într-un sertar în toți acești ani, era numele ei complet: Katie Roskin.

Ocupație: Gospodină

Locul nașterii: Rusia

Familia mea stătea împreună într-o tăcere uluită. Aflarea numelui de familie al străbunicii Katie s-a simțit ca prima piesă dintr-un puzzle pe care eram siguri că nu le vom rezolva niciodată. Am făcut fotografii cu certificatele de naștere și m-am întors acasă la Google din inimă, căutând imigrație veche înregistrări care ar putea indica când Katie și soțul ei, Joe, au venit în această țară - sau, mai important, unde au venit a venit din.

Din păcate, nu am avut noroc - dar în curând, într-un act de coincidență sau binecuvântare, s-a dezvăluit un alt secret. La o săptămână după moartea bunicii mele, un văr îndepărtat ne-a contactat pentru a spune că urmărește genealogia familiei noastre ca parte a tezei sale de masterat.

Această văr a tradus o scrisoare scrisă străbunicii Katie în 1935 de mama ei; fusese de multă vreme în posesia unei rude care nu putea să o citească. Scrisoarea tradusă a dezvăluit multe detalii despre viața lui Katie. Ne-a spus că înainte de a emigra, numele ei de familie fusese Suraksi, nu Roskin. Ne-a spus că mama ei, Chana, trăia în sărăcie într-un mic oraș polonez numit Knyszyn. Ne-a spus numele altor rude și a dezvăluit că, înainte de război, fratele lui Katie a imigrat în Argentina.

Și, deși nu a spus acest lucru, ne-a spus implicit că și familia noastră a împărtășit istoria tragică cu care atât de mulți evrei poate spune: Chana și întreaga ei familie, în afară de Katie și fratele ei, se presupune că au fost uciși în Holocaust.

Un e-mail ulterior al acestui văr nou descoperit a confirmat că a vorbit recent cu nepotul lui Katie, în vârstă de 82 de ani și locuind în Buenos Aires, care a confirmat că restul familiei se numără printre cei 2.000 de evrei uciși ai lui Knyszyn.

Ca evreu american fără cunoștințe despre strămoșii mei, am fost întotdeauna un pas îndepărtat de Holocaust. Am cunoscut durerea și tristețea de a fi descendent dintr-un popor care a fost cândva ținta genocid și fără nicio familie cunoscută, am trecut prin Muzeul Holocaustului cu lacrimi ochii mei. I-am mâhnit pe cei care nu au lăsat pe nimeni în urmă să-i plângă. Uneori, totuși, m-am simțit vinovat pentru durerea mea: cine sunt eu pentru a simți o asemenea durere când nu am legături personale?

Acum stiu. Familia mea a murit și în Holocaust. Printre acele chipuri fără nume și acele cifre neidentificate se aflau rudele mele adevărate, al căror sânge îl port.

Nu mă schimbă. Rămân legat de toți cei care au fost uciși și continuu să simt că sunt și familia lor. A avea o legătură individualizată cu Holocaustul nu mă face cumva mai evreu - și totuși, mă simt mai complet cunoscând detaliile istoriei propriei familii, oricât de oribile ar fi acestea. Acum, când mă plimb prin Muzeul Holocaustului sau mă uit Lista lui Schindler, Știu în mod concludent că și carnea și sângele meu au murit acolo. Această istorie nu este doar teoretică; este și personal.

Tatăl meu a murit când eram tânăr, așa că nu știu istoria familiei sale; așa că a învăța toate acestea despre familia mamei mele a fost cu adevărat singura piesă din istoria familiei pe care am descoperit-o vreodată, ceea ce a făcut-o mult mai importantă pentru mine.

Probabil că nu voi ști niciodată mai multe despre familia mea, dar aceste piese sunt suficiente pentru mine. Numele meu nu a însemnat niciodată mare lucru pentru mine - până acum. Sper că voi fi demn de a purta numele străbunicilor mele și de a-și continua descendența.