Luând în considerare un transfer de colegiu

Dacă sunt sincer cu mine, voi spune că nu totul a mers la facultate așa cum aș fi sperat. La începutul acestei săptămâni, m-am trezit la telefon plângând la unul dintre cei mai buni prieteni ai mei din liceu - cu care nu mai vorbisem de câteva luni - despre cum mă simțeam uneori singuratic, cum nu-mi găsisem nișa la Penn, cum completam o cerere de transfer la Yale pentru că trebuia să plec și voiam să fiu cu a ei. Nu mă mai gândesc să transfer, dar mă gândesc de ce a existat acel moment de slăbiciune.

Cred că cel mai bun răspuns pe care îl pot veni este că nu totul este perfect, tot timpul. Acest lucru este valabil mai ales atunci când avem de-a face cu un mediu nou care este atât de diferit de acea bulă caldă de mulțumire cu care eram atât de obișnuit. Sperasem că tranziția la facultate va fi lină și impecabilă.

Mi-a plăcut acea idee, așa că am trecut peste tot ceea ce era imperfect. Ca și cum, în prima noapte singur în camera mea de dormit, m-am simțit dor de casă, fără prieteni și necunoscut cu mediul meu, dar nu l-am recunoscut nimănui. Ca și cum, când au venit dezamăgirile, le-am înghițit în tăcere, încercând să păstrez optimismul. În conversațiile mele cu vechii prieteni, am raportat întotdeauna binele și niciodată răul: cursurile mergeau bine, găsisem prieteni noi destul de repede și

iubit Penn. M-am gândit că nu contează că nu dragoste tot timpul - trebuia doar să spun că așa am făcut. Și poate dacă aș spune suficient, s-ar împlini.

Astăzi, m-am lovit de un clasă superioară pe care o cunoscusem înainte. Nu o mai văzusem din toamnă, dar am început să vorbim și am ajuns să petrecem toată după-amiaza vorbind. I-am spus cum mă simțeam - toate sentimentele reînnoite din semestrul trecut - și m-am întrebat dacă este natural. Ea a spus că a fost și că a simțit-o și în primul an. Aceste sentimente nu erau despre Penn și nici măcar despre mine. Erau despre un mediu nou și o adaptare. Mi-am dat seama că toată lumea, chiar dacă nu a arătat-o ​​niciodată (așa cum n-am făcut-o eu eu), trecea prin același lucru ca și mine, într-o oarecare măsură, și a fost în regulă.

Mi-aș dori să fi știut asta înainte de a începe facultatea. Pentru toți cititorii care veți intra la facultate anul viitor, înțelegeți că aceste sentimente sunt normale și că sunt în regulă! Voi ce credeți?